<< Frica de eșec. De penibil. De ne-iubire. De singurătate. De respingere. De durere. De ne-apreciere. De mine. De alții. De necunoscut. De culpabilizare. De responsabilitate (asumare a ei, adică). De pierdere. De schimbare. De oameni. De câini. De locuri noi. De a nu merita. De a vorbi. De a face. De a simti. De a reacționa. (și lista e lungă, lungă)
Le-am trăit pe toate. Cu vârf și îndesat. Vreo 30 de ani, așa, cu aproximare. Le-am trăit simultan pe mai multe. Și am trăit inclusiv frica de frică. Eu îi spun ăsteia atac de panică.
Până când, într-o zi, am extirpat-o. “Nu mai gândi atâta! FĂ!!! Tu ai
nevoie să acționezi”. Și când mă auzeam în mintea mea întorcându-le pe
toate fețele, spuneam stop și gata. Făceam.
Nu a fost simplu să-mi asum c-o să mă doară. Sau că e posibil să și doară. Sau să fiu penibilă. Sau să fiu respinsă. Sau să fiu criticată. Sau să fiu singură. Sau să mă schimb. Sau să dau ochii cu necunoscutul.
Dar conștietizasem că singura soluție pentru frică este să fac exact ceea ce mi-e frică să fac. Asumat. Fiind eu însămi.
Pentru că frica ne face să fim oricine alticineva decât suntem noi înșine, așa cum ne-a creat Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a creat din iubire și cu iubire. Nu cu frică.>>
Nu a fost simplu să-mi asum c-o să mă doară. Sau că e posibil să și doară. Sau să fiu penibilă. Sau să fiu respinsă. Sau să fiu criticată. Sau să fiu singură. Sau să mă schimb. Sau să dau ochii cu necunoscutul.
Dar conștietizasem că singura soluție pentru frică este să fac exact ceea ce mi-e frică să fac. Asumat. Fiind eu însămi.
Pentru că frica ne face să fim oricine alticineva decât suntem noi înșine, așa cum ne-a creat Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a creat din iubire și cu iubire. Nu cu frică.>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu