Imbufnarea, comportament distructiv!
Venita din suparare si tristete si ducand la lipsa de comunicare. Si din aceasta cauza, la resentimente si scenarite.
Am experimentat asta de foarte multe ori. Puteam sta îmbufnat zile în şir, până când nu-mi mai aminteam măcar de unde a pornit totul. Un cuvant aiurea… si ma opream intr-o tacere care putea dura ore sau zile. Ultima a durat 9 luni!
Îmbufnarea poate fi asociata unei crize de furie tăcută (consider că mi se cuvine ceva ce n-am primit şi sunt furios, de exemplu, sau cred ca mi s-a facut o nedreptate, sau altceva). Reacţia: o grăitoare muţenie. Asteptarea: sa fiu 'mangaiat pe cap' (afectiune, compasiune etc, adica tot ce are nevoie egoul sa primeasca).
Imbufnarea era un mecanism de aparare, un sentiment de substitutie. In loc sa-mi arat furia, care putea insemna respingere, ma inchideam in mine. Era incercarea mea de a-l face pe celalalt sa plateasca pentru incapacitatea mea de a-mi exprima adevaratele sentimente de tristete, furie sau deceptie. Il culpabilizam si il invitam sa faca eforturi sa-si dovedeasca afectiunea.
Cum fac sa transform un comportament distructiv in ceva care sa nu ma mai afecteze?
Simplu ar fi sa nu ma mai imbufnez. Dar daca nu reusesc?
Am invatat ceva extraordinar insa: sa schimb perceptia!
Cand nu pot accepta ceva, cand nu pot sa schimb, imi ramane totusi ceva ce pot sa fac: schimbarea perceptiei.
Percrptia pe care o dau azi este că
DACA NU AVEM NIMIC BUN SA NE SPUNEM, MAI BINE NE TINEM GURA INCHISA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu