Pag. 16 – 20
Setea de întregire
1. Dorinţa din spatele dependenţei
Încă din fragedă copilărie, am fost în căutarea unui lucru pe care nu puteam să-l numesc. Indiferent în ce ar fi constat, el m-ar fi ajutat să mă simt bine, să mă simt acasă, să am sentimentul apartenenţei. Dacă aş fi reuşit să-l găsesc, nu m-aş mai fi simţit singură. Aş fi ştiut cum este să te simţi iubit şi acceptat şi aş fi fost în stare să iubesc, la rîndul meu. Aş fi fost fericită, împlinită şi împăcată cu mine însămi, cu viaţa mea şi cu lumea. M-aş fi simţit liberă, neconstrînsă, plină de entuziasm şi bucurie.
Am gustat de multe ori şi în diferite moduri această posibilitate: pe culmea unui deal, plină de respect şi uimire, privind splendoarea revărsării unui apus; observînd floricele firave de primăvară cum îşi ‚fac loc prin pămîntul îngheţat; cînd inima mi se umplea de puterea imnurilor şi a vocilor şi de frumuseţea vitraliilor, în timpul unei slujbe de Crăciun la biserică; în timp ce călăream fără şa, cu abandonare şi bucurie, de-a lungul plajei întinse, nisipoase, şi mă aruncam în ocean pentru a înota; şi cînd, proaspătă mămică fiind, mă uitam la chipul perfect, miraculos al copilului meu nou-născut.
În acele momente, oricît de trecătoare au fost ele, am văzut scînteieri ale acestei perspective în care toate firele experienţei mele păreau că se adună laolaltă dintr-odată; totul părea să meargă, să aibă un fel de sens non-verbal. Asta putea să se întîmple în timp ce lucram în grădina mea, cînd mă rugam sau meditam, cînd mă plimbam cu un prieten în natură ori cînd stăteam la picioarele unei persoane mai în vîrstă şi înţelepte.
De asemenea, îmi aduc aminte cum degustam ceea ce părea o promisiune a libertăţii, apropierii şi iubirii atunci cînd primeam laude de la un profesor respectat, de la un coleg sau de la oaspeţii recunoscători, după ore sau zile de muncă frenetică pentru a-mi demonstra calităţile. Credeam că simt acest lucru în vreme ce mă cuibăream în braţele iubiţilor, înghiţeam Valium, devoram încă o prăjitură sau conduceam maşina cu viteză.
Şi am ştiut că am descoperit-o în uitarea delicioasă a alcoolului. Limitele mele se topeau, durerea dispărea şi eram, credeam eu, liberă. Mă simţeam confortabil în propria piele, conectată la o sursă de vitalitate imperturbabilă care îmi spunea că pot să fac orice. Mă simţeam în largul meu în prezenţa celorlalţi, într-un fel care-mi era imposibil în viaţa de zi cu zi. Mă simţeam inclusă, acceptată, preţuită – pînă cînd alcoolul s-a întors împotriva mea.
Dependentul, un căutător spiritual
Din momentul în care am început să-mi tratez dependenţa de alcool, am auzit foarte mulţi oameni aflaţi în aceeaşi situaţie discutînd despre propria lor căutare a unei experienţe nedeterminate a unităţii şi libertăţii şi aducîndu-şi aminte de teritoriile către care i-a dus căutarea lor. Descriau momentele dare, înălţătoare, pline de iubire din viaţa lor, dar şi perioadele de distrugere sau autodistrugere, în care se convingeau singuri că sînt pe calea cea bună. Am recunoscut în povestirile şi observaţiile altor oameni numeroase elemente şi teme familiare care apar în mod repetat în propria mea istorie.
Mulţi alcoolici şi dependenţi se descriu drept visători sau creatori într-un fel sau altul, sensibili atît la intensitatea, cît şi la frumuseţea vieţii. Sîntem idealişti; legiuni întregi de oameni ca noi vorbesc despre dorinţa lor de a-i sprijini pe ceilalţi sau de a ajuta la rezolvarea problemelor lumii. Unii au fost binecuvîntaţi cu experienţe spirituale, adeseori începînd din copilărie. S-ar putea să descoperim că este dificil să ne confruntăm cu lumea complexă, pretenţioasă din jurul nostru şi, totodată, cu complicatul mozaic emoţional, psihic şi spiritual din noi. Şi atunci reacţionăm prin crearea unor mecanisme elaborate şi ingenioase care ne permit să supravieţuim provocărilor existenţei noastre sau să scăpăm de ele. Mulţi dintre noi ne simţim diferiţi de alţi oameni, izolaţi şi singuri, ca şi cum am privi de afară la restul lumii. Adeseori ne simţim neadecvaţi, ruşinaţi, mai puţin importanţi, inteligenţi sau eficienţi decît ceilalţi oameni.
Şi simţim adesea o nelinişte pătrunzătoare, o dorinţă de mai mult. Acest dor ne duce către relaţii, activităţi ori substanţe distructive sau autodistructive, care par să ne furnizeze temporar piesa lipsă. Justificînd sau negînd implicaţiile comportamentului nostru, revenim la el pentru a obţine tot mai mult. La început, relaţiile sexuale, abuzurile alimentare, folosirea alcoolului sau a altor droguri, jocurile de noroc sau alte comportamente care pot să creeze dependenţă par să ne satisfacă. Am auzit multă lume spunînd: „Cînd am băut primul pahar de alcool sau am consumat prima oară un drog, am simţit că toate problemele mele s-au rezolvat. Ajunsesem acasă.”
O femeie care a crescut într-o casă cu alcoolici îşi aduce aminte că, în copilărie, a jurat să nu se atingă niciodată de băutură, avînd o experienţă directă a potenţialului ei devastator. În cele din urmă, ca tînără mireasă, a cedat, „pentru că soţul meu obişnuia să bea şi n-am vrut să se simtă singur”. La primul pahar de vin, a spus ea, „o lume nouă s-a deschis în faţa mea. Mi-am dat seama ce pierdusem pînă atunci. În acel moment m-am simţit întreagă.”
În cele din urmă, ne trezim prinşi într-un ciclu ruinător al dependenţei, care ne ameninţă bunăstarea fizică, emoţională, mentală şi spirituală. Nu ne mai putem controla relaţia noastră cu acea substanţă, activitate sau relaţie pe care am ales-o ca soluţie a problemelor noastre. Ne gîndim la ea neîncetat, facem planuri legate de ea şi ne implicăm în ea cu regularitate. Atunci cînd ne confruntăm cu obiectul obsesiei noastre, devenim din ce în ce mai neputincioşi, pînă cînd ceva ne forţează să ne schimbăm.
Cînd ajungem la fundul prăpastiei şi ne dăm seama că nu ne mai putem continua activităţile adictive, mulţi dintre noi descoperim, pentru prima dată, ceea ce căutam. Capitulînd, eliberîndu-ne de vechile şi ineficientele noastre moduri de viaţă, descoperim treptat acceptarea, iubirea, armonia interioară, seninătatea şi sentimentul împlinirii. Aceste calităţi nu se dezvoltă dintr-odată. E nevoie de timp, curaj, răbdare, dorinţă şi de foarte multă atenţie. Dar, odată ce dobîndim un sentiment al posibilităţilor ce se deschid în faţa noastră, sîntem gata să ne angajăm într-o nouă viaţă.
Setea universală de întregire
Există multe simptome şi probleme corelate cu dependenta care sînt specifice acestei stări, dar trăsăturile şi impulsurile ei mai profunde, centrale par să reprezinte o parte a experienţei umane generale. La un moment sau altul, mulţi dintre noi simţim într-o oarecare măsură golul interior, singurătatea, inadaptarea, idealismul sau dorul spiritual. Recunoaştem nemulţumirea, dorinţa de a scăpa de durere şi tendinţa de a căuta soluţii în activităţi, substanţe sau relaţii.
În această secţiune mă voi concentra asupra sentimentului de nelinişte şi a dorului spiritual, care sînt familiare multora dintre noi. Oamenii vorbesc despre o foame nedefinită de ceva ce pare să lipsească din viaţa lor. Ei descriu o senzaţie chinuitoare de gol care nu este niciodată umplut. Această agitaţie insistentă care vine din interior este atît de intensă, încît, uneori, poate fi dureroasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu