Fragment din "Sunt Katy, alcoolica ..."

"Drumul spre casă
Pentru fiecare zi nereuşită am cumpărat o sticlă de vodcă. Speram ca aceste trăiri îngrozitoare să înceteze. Au trecut patru- cinci zile dar nu ştiu în ce fel. Dormeam numai cu votcă. Dacă uneori mă trezeam, imediat întindeam mâna după sticlă. În ziua a cincea nu am mai avut putere să destup ultima sticlă cu vin roşu. Am spart gâtul sticlei. Cioburile din sticlă spartă s-au împrăştiat peste tot. N-am mâncat, doar am băut. La marginea patului meu au venit să-mi cânte ţigani maghiari. Îmi amintesc cum le dădeam drumul afară, dar ei se reîntorceau din nou şi din nou. O dată am văzut-o pe mama. Mama mă privea şi mă ruga: “Nu mai bea fetiţa mea, pentru că dacă tu bei, eu trebuie să plâng într-una! “Ştiam că mi-am provocat în corp necazuri mai mari decât cele dinainte, pentru că sfertul meu de stomac sângera. Cu degetele tremurânde am sunat-o pe Mari. “Dacă vrei să mă vezi în viaţă, vino imediat! Sunt pe moarte…” – am spus cu ultimele puteri. Mari a venit după mine, m-a luat cu ea şi m-a dus în Long Island. M-a injectat, m-a hrănit, m-a trezit la viaţă. A treia zi am cerut deja bere. Mari mi-a răspuns; “Nu este, eu nu mai beau. Cât timp ai fost plecată în Ungaria, am intrat în rândul Alcoolicilor Anonimi.
“Da” – mi-a spus “eu sunt alcoolică. Cred, Kati, că şi tu eşti la fel. Şi băutul tău a ajuns într-un punct atât de rău că nu mai poţi spera la nimic bun de acum încolo. Dacă vei bea din nou, dacă vei avea din nou halucinaţii, nu ai să mai vezi ţigani maghiari ci uriaşe ploşniţe americane. Dacă acum există în tine o mică fărâmă de suflet care doreşte să se vindece, nu-i da din nou de băut, e foarte important să nu-i dai de băut, pentru că fărâma aceea va adormi, dar va adormi pentru întotdeauna – vindecarea va fi atunci imposibilă … va veni moartea." Mari m-a dus acasă, mi-a dat somnifere şi o cărticică unde erau menţionate cele câteva locuri de întâlnire a Alcoolicilor Anonimi din New York şi orele lor de întâlnire. Duminică dimineaţă tânjeam deja atât de tare după un pahar cu bere, ca niciodată. Ştiam că până la amiază nu se poate cumpăra (doar după liturghia de duminică din biserică), şi în situaţii similare, mergeam şi furam din prăvălie. Am hotărât să caut în cărticică dacă până la amiază este undeva o întrunire. Dacă bunul Dumnezeu hotărăşte aşa, ca să fie, atunci mă duc acolo. Dacă nu este, atunci mă duc după bere. Dar Dumnezeul meu treaz m-a apucat de mână, 12 septembrie 1976 m-a dus la prima şedinţă AA care începea la ora 12."

Preluare de pe Prietenii lui Bill