INSTINCTE

 PASUL 4 - 12&12

Natura ne-a înzestrat cu instincte, nu fără motiv. Fără ele, n-am fi fiinţe umane complete. Dacă atît bărbatul, cît şi femeia, nu şi-ar căuta securitatea personală în faţa primejdiilor, dacă n-ar face efortul procurării hranei şi al construirii unui adăpost, n-ar exista supravieţuirea. Dacă omul nu s-ar reproduce, pămîntul n-ar fi populat. Dacă n-ar exista instinctul social, dacă oamenii nu s-ar sinchisi de traiul printre semeni, n-ar exista societatea. Deci, asemenea dorinţe -de relaţii sexuale, de securitate materială şi emoţională, precum şi de compania semenilor- sînt perfect corecte şi necesare; sînt, fără îndoială, daruri Dumnezeieşti.

Totuşi, aceste instincte, atît de necesare existenţei noastre, adesea îşi depăşesc funcţiile proprii. Puternic, orbeşte, deseori subtil -ele ne conduc, ne domină, ne guvernează viaţa cu insistenţă. Dorinţele noastre sexuale, materiale şi de securitate emoţională, precum şi de a ocupa un loc important în societate, ne sînt adesea tiranii vieţii. Cînd deviază astfel de la propria orbită, instinctele naturale ale omului îi produc acestuia grave necazuri, fiind aproape singura sursă a tuturor necazurilor omeneşti. Nici o fiinţă umană, oricît de bună, nu scapă de astfel de necazuri. Aproape orice problemă emoţională serioasă poate fi privită ca un caz de instinct prost direcţionat. Cînd se produce acest fenomen, înseamnă că valoroasele noastre resurse naturale, numite instincte, au devenit handicapuri fizice şi mintale.

 PASUL 6 - 12&12

Nu există nici o evidenţă, cel puţin nu în această viaţă, că Cel care ne-a creat ar aştepta de la noi să ne eliminăm complet toate impulsurile instinctuale. Din cîte ştim, nu există nici un document care să ateste că Dumnezeu ar fi eliberat vreo fiinţă umană de absolut toate instinctele naturale. Pentru că ne-am născut cu astfel de instincte din abundenţă, nu este de mirare că le lăsăm adesea să-şi depăşească atribuţiile iniţiale.

Atunci cînd ele ajung să ne conducă orbeşte, ori cînd le cerem să ne aducă mai multe satisfacţii sau plăceri, decît sunt posibile sau prevăzute pentru noi - ei bine, exact atunci ne îndepărtăm de gradul de perfecţiune pe care îl doreşte Dumnezeu pentru noi, pămîntenii. Aceasta este măsura defectelor noastre de caracter sau, dacă doriţi, ale păcatelor noastre.

Dacă i-o cerem, Dumnezeu ne va ierta cu siguranţă neglijenţele. Dar, în nici un caz nu ne va face albi ca spuma şi nu ne va ţine imaculaţi fără contribuţia noastră. Aceasta presupune ca noi să avem bunăvoinţa de a tinde spre această stare noi-înşine. EI nu ne cere decît să încercăm, cît ştim noi mai bine, să progresăm în construirea propriului caracter.