ONESTITATEA

 „Uneori trebuie să plasăm iubirea înainte de „ onestitatea faptică ” nediscriminată. Nu putem, sub masca „onestității desăvârșite”, să îi rănim pe alții cu cruzime și inutil. Întotdeauna trebuie să ne întrebăm: „Care este cel mai bun și mai iubitor lucru pe care îl pot face?” ”- Bill W., în As Bill Sees It

În AA, onestitatea începe cu recunoașterea neputinței și a imposibilității de a gestiona viaţa de la Pasul 1. Până atunci, am trăit în negare. Am fost total incapabili să ne confruntăm cu adevărul despre noi înșine: că suntem alcoolici și nu putem bea ca alți oameni. Este un adevăr pe care trebuie să îl ținem minte tot restul vieții. Dacă nu o facem, suntem siguri că vom bea din nou. De ce? Pentru că dacă nu acesta este adevărul, dacă nu suntem alcoolici, de ce să nu bem?!

Ca principiu pur practic, asta înseamnă că onestitatea este fundamentală pentru recuperare. Cartea Mare este puternică în această privință. „Cei care nu se recuperează sunt oameni care nu pot sau nu vor să se ofere complet acestui program simplu, de obicei sunt bărbați și femei incapabili prin constituța lor să fie oneşti cu ei înșiși. . . Ei sunt în mod natural incapabili să înțeleagă și să dezvolte un mod de viață cu o onestitate riguroasă (p. 58). ”

Acest lucru se repetă cu insistență egală chiar în ultimele pagini ale cărții: „Cel mai insistent dorim să spunem că orice alcoolic capabil să facă față în mod onest problemelor în lumina experienței noastre se poate recupera, cu condiția să nu-și închidă mintea față de toate aceste concepte spirituale” (Indexul unei experiențe spirituale, p. 568). Acesta este pasajul care leagă onestitatea de mintea deschisă (și de bunăvoinţă) ca fiind „indispensabile” pentru recuperare. De ce legătura cu mintea deschisă deschisă? Pentru că onestitatea cere să ne pese de adevăr și nu putem ajunge la adevăr dacă mintea noastră este închisă față de el. Dar de ce trebuie să fie deschisă mintea în mod specific cu privire la chestiuni spirituale? Pentru că, pentru AA, alcoolismul este mai mult decât o tulburare mentală pe care psihologia ar putea să o vindece sau o boală fizică pe care medicina ar putea să o vindece. Este, de asemenea, și cel mai important, o boală spirituală (BB p. 64). De aici și natura soluției, trezirea spirituală către care sunt direcționați toți Pașii.

Onestitatea este esențială pentru fiecare dintre acestea. Admiterea noastră onestă a neputinței și a imposibilității de gestionare în Pasul 1 este un preludiu la un alt tip de onestitate în Pasul 2. Aceasta este o deschidere către posibilitatea unei experiențe spirituale. Deschide ușa unui proces prin care un concept devine realitate și ajungem să credem că o Putere mai mare decât noi înșine ne poate readuce la sănătate. Ne predăm voința și viața în grija lui Dumnezeu în Pasul 3, pentru că am recunoscut sincer că nu putem gestiona de unul singur, și că această imposibilitate de gestionare este parte integrantă a nebuniei noastre. Restabilirea noastră este condiționată de o relație simplă a cărei singură cerință este să fim „suficient de dispuși și oneşti să încercăm” (BB p. 28). Asta e tot. „În felul acesta ne readuce Dumnezeu la mintea noastră cea dreaptă”, suntem asiguraţi în capitolul pentru agnostici, ”El venind la toți cei care L-au căutat cu onestitate ” (BB, p. 57)

Pe baza acestui tip de onestitate bazată pe spiritualitate „în sensul pe care îl considerăm necesar (BB p. 73) - putem continua să practicăm acest principiu în moduri diferite în fiecare dintre pașii rămași. Pasul 4 necesită o examinare onestă a defectelor noastre și Pasul 5 o admitere onestă a faptelor greșite. În Pașii 6 și 7 trebuie să ne punem la punct cu noi înșine în legătură cu cât de mult ne „plac” cu adevărat unele dintre defectele noastre de caracter (12&12, Pasul 7, p. 73) și despre cât de pregătiți suntem cu adevărat să le dăm drumul și să-l lăsăm  pe Dumnezeu să le îndepărteze. La Pasul 8 trebuie să fim sinceri cu privire la pe cine am rănit și cum i-am rănit, astfel încât lista noastră să reflecte cu exactitate faptele. La Pasul 9 trebuie să fim direcţi şi sinceri în ceea ce privește reparaţiile acolo unde sunt datorate. În Pasul 10 repetăm ​​acest proces, dar referitor la prezent. La Pasul 11 ​​facem o examinare sinceră a noastră înainte de a ne retrage noaptea. În cele din urmă, onestitatea este fundamentală în Pasul 12, pentru că fără ea mesajul pe care am încerca să-l purtăm ar fi gol și înșelător și orice încercare de a practica principiile ar eşua.

Onestitatea are câteva trăsături foarte distincte. În primul rând, practica sa promovează binele uman. În al doilea rând, onestitatea este atât un principiu intelectual, cât și moral. Este intelectual prin faptul că practica sa ne permite să dobândim și, prin urmare, să transmitem lucruri adevărate. De aici asocierea pe care AA o face cu mintea deschisă. Este moral, deoarece ne permite să trăim acel adevăr în interacțiunea noastră umană. Și în al treilea rând, în acest aspect moral, onestitatea este văzută ca un principiu al cerinței. Este o stare de a face ceea ce necesită o situație, de a face ceea ce este corect. Ca atare, este o subdiviziune a dreptății. În orice caz, în AA, onestitatea este, de asemenea, și, în primul rând, un principiu spiritual.

Deși nu este ușor de văzut și, deși, cu siguranță nu continuă să o explice în acești termeni, citatul foarte simplu de mai jos al lui Bill W. surprinde aceste diverse caracteristici ale onestității:

„Uneori trebuie să plasăm dragostea înainte de onestitatea faptică nediscriminată. Nu putem, sub masca „onestității perfecte”, să-i rănim pe alții cu cruzime și inutil. Întotdeauna trebuie să ne întrebăm: „Care este cel mai bun și mai plin de iubire lucru pe care îl pot face?” ”

Onestitatea este în slujba binelui uman, ceea ce este drept sau just. Dintr-o perspectivă spirituală, ea este în slujba celui mai înalt bine, care este iubirea. Iubirea este Dumnezeu în înţelegerea AA. Când 12&12 spune că am fost creați după chipul lui Dumnezeu, spune ceva nobil despre noi. Iubirea este atrubutul cel mai înalt al lui Dumnezeu și, în măsura în care împărtășim din acea iubire, care este cea mai bună din ceea ce înseamnă a fi om, în această măsură iubirea este și cea mai mare virtute a noastră.

Astfel înțeleasă, onestitatea nu se referă doar la faptul de a fi faptică sau a spune adevărul. Faptele și adevărul în plus trebuie să servească unui scop bun și drept. Recunoaștem acest lucru în Pasul 9, care spune că am făcut reparaţii directe persoanelor pe care le-am rănit, „ cu excepția cazului în care acest lucru le-ar răni pe ele sau pe alții”. Onestitatea din Pasul 9 este în slujba vindecării, reparării, remedierii. Dezvăluirea unor fapte despre ce am făcut greşit care ar putea provoca un prejudiciu suplimentar viciază acest scop.

Intenția sau motivația virtuoasă - a face „cel mai bun și mai iubitor lucru” - este intrinsecă conceptului de virtute. Epigrama lui William Blake, prezentată mai jos, reflectă această idee: „Un adevăr spus cu rea intenție bate toate minciunile pe care le poți inventa”. O persoană care spune un adevăr pentru a răni vorbește sub „masca” lui bine pentru a comite un rău. El este necinstit cu el însuși și, prin urmare, cu cealaltă persoană, pe care încearcă să o manipuleze pentru a-și crede credințele intenționale bune. Desigur, el se poate înșela pe sine că scopul său este bun, numai că se înşeală pe sine. El confirmă ce spune Bill şi anume că „Amăgirea celorlalți este aproape întotdeauna înrădăcinată în amăgirea de sine”. Persoana se servește pe sine în realitate.

O astfel de intenție de a se servi pe sine este de obicei ceea ce motivează persoana care se bucură să fie „brutal cinstită”. Dintr-o perspectivă morală, nu există așa ceva ca a fi brutal cinstit; expresia este o contradicție în termeni. Poate fi brutal spunând adevărul, dar nu poți fi onest în a face acest lucru. A fi brutal spunând adevărul înseamnă „a-i răni pe alții cu cruzime și inutil”, așa cum subliniază Bill. Asta nu este moral, este imoral. Reflectă un defect de caracter al vorbitorului (aroganță, insensibilitate, lipsă de amabilitate - lista poate fi lungă) și un defect nu poate fi sursa unei virtuți.

O versiune mai blândă a stării „brutal oneste” poate fi găsită la cei care consideră că onestitatea necesită „confruntarea” oamenilor sau ai face responsabili. Prima expresie se confruntă cu amenințări și ostilități; a doua cu acuzație și vină. Acțiunile care sunt motivate de acești termeni au de obicei rezultate contraproductive, cum ar fi sensibilizarea oamenilor vinovați și punerea lor în defensivă. În acest caz, onestitatea nu servește unui scop bun. De obicei, este normal ca oamenii să fie considerați responsabili pentru acțiunile lor. Asta este adevărat. Dar întrebarea este care este exact scopul urmărit?

Ca virtute morală, onestitatea se referă în primul rând la recunoașterea și admiterea propriilor noastre defecte, greșeli și acțiuni greșite. Acesta este modul în care o practicăm prin cei 12 pași. Ceea ce este semnificativ la cei brutal cinstiți și la cei care vor să confrunte sau să facă responsabili, este că sunt preocupați în primul rând de greșelile altcuiva. Desigur, alte persoane greșesc uneori și fac greșeli, și poate că este foarte bine să le spunem. Dar chiar și atunci, trebuie să aruncăm o privire serioasă și onestă asupra noastră. („Voi examina, cu un ochi ascuțit și onest, propriile motive, pentru că trebuie să mă gândesc direct la propriile mele atitudini și acțiuni.”)

Accentul pus pe intenție și motivație reflectă înțelegerea faptului că onestitatea nu este un act, ci o trăsătură a caracterului unei persoane. După cum am văzut, o persoană poate spune un adevăr de fapt și nu totuşi nu este onestă. De asemenea, ea se poate abține să spună un adevăr de fapt și să nu fie necinstită. Am văzut asta cu referire la reparaţii. Dacă intenția noastră este onestă, scopul nostru nu este să înșelăm, ci să evităm să producem un rău suplimentar.

Din nou, adevărul nu poate fi „nediscriminatoriu”. Trebuie să servească un scop moral bun și corect. De fapt, în unele situații, justiția morală poate cere, nu numai să ne oprim faptelor și să ne abținem de la a spune adevărul, ci să spunem o minciună directă. Acesta a fost cazul acelor buni samariteni care au ascuns evrei de naziști în timpul celui de-al doilea război mondial și au mințit atunci când au fost întrebați despre asta. Dreptatea le cerea să mintă. Aceste cazuri sunt rare. Nu sunt situații cu care suntem susceptibili să ne confruntăm cei mai mulți dintre noi. Dar ele probează ideea. Onestitatea nu înseamnă doar a spune adevărul, ci a spune adevărul atunci când adevărul este ceea ce se cere.

O trezire spirituală ne-a permis să rămânem sobri și să suferim un minim de schimbare. O trezire continuă - crescând pe linii spirituale - ne va duce dincolo de aceasta la sobrietate emoțională și la o „sobrietate deplină și semnificativă” (12&12, Pasul 5, p. 62). Admiterea noastră onestă la Pasul 1 este primul nostru Pas spre libertate - dar numai primul Pas. De aici și nevoia noastră de a continua să practicăm onestitatea prin toți pașii ulteriori și dincolo de aceasta în toate aspectele vieții noastre.

La afirmația cărții mari că acest mod de viață necesită onestitate riguroasă, 12&12 pune o întrebare evident retorică: „Cine dorește să fie riguros onest?” (12&12, Pasul 1, p. 24). Încercăm oarecare onestitate din pură necesitate: vrem să rămânem abstinenţi. Și totuși, pe măsură ce continuăm să practicăm onestitatea zi de zi, vine momentul în care ne găsim „în posesia unui grad de onestitate” de care ne credeam „destul de incapabili”. Am primit un cadou, spune 12&12, și totuși, „într-o mică parte”, ne-am „pregătit să-l primim”. (pasul 12, p. 107). Această mică parte este practica noastră. 

Honesty

BUNAVOINTA

„Bunăvoinţa de a crește este esența oricărei dezvoltări spirituale.” - As Bill see it

Bunăvoinţa este unul dintre principiile „esențiale ale recuperării”, conform Cartii Mari. Este unul dintre „principiile indispensabile” ale programului în 12 paşi, alături de onestitate și minte deschisă. Importanţa acestoar trei pentru recuperarea noastră este transmisă în mod adecvat de acronimul HOW (CUM):

Honesty (onestitate) - Open mind (minte deschisă) - Willingness (bunăvoinţă)

Faptul că onestitatea și mintea deschisă primesc o asemenea importanță nu ar trebui să surprindă. La urma urmei, acestea sunt virtuți tradiționale, bine recunoscute. Acest lucru este departe de a fi cazul cu bunăvoinţa. Într-adevăr, punându-o alături de celelalte două, AA conferă bunăvoinţei o semnificație care îi lipsește în afara programului nostru. Îl ridică la statutul de virtute în sine, și unul esențial.

De ce asta? De ce este bunăvoinţa atât de importantă pentru recuperare? Motivul este simplu. Bunăvoinţa este corecţia naturală a unuia dintre cele mai grave defecte ale caracterului nostru ca alcoolici. Aceasta este voința noastră proprie inveterată. Dicționarele descriu o astfel de persoană ca fiind una care se hotărăște cu obstinație să-și urmeze calea, care este deliberată, dură și persistentă într-un curs de acțiune autodeterminat. Asta ne descrie cu exactitate. Voința se referă la voința de sine, la fel și noi. Astfel, descrierea cărții mari despre alcoolic ca un exemplu extrem de „revoltă de sine” (“self-will run riot.”).

Bunăvoinţa prin contrast este o dispoziție departe de sine și orientată către ceilalți. Acesta sugerează o înclinație către acceptarea, conformarea sau cooperarea cu propunerile sau cerințele altei persoane. A fi dispus înseamnă a fi gata să faci ceva voluntar, fără a fi forțat. În timp ce voința este sinonimă cu contraritatea, încăpățânarea și intransigența, bunăvoinţa sugerează flexibilitate, agreabilitate și acceptare. Voinţa înseamnă a rezista, a sfida și a se răzvrăti; bunăvoinţa înseamnă cedare, concesie și consimţământ. Bunăvoinţa este deschisă binelui; voința îi este închisă.

În AA, bunăvoinţa este în serviciul recuperării. Dacă nu suntem dispuși să recunoaștem că drumul nostru nu a funcționat foarte bine pentru noi și că poate AA are o cale mai bună, nu avem nici cea mai mică șansă de a intra în abstinenţă și de a rămâne abstinenţi. Vom continua să facem ceea ce am făcut tot timpul. Bunăvoinţa necesară vine când ajungem la fundul sacului. „Atunci, și numai atunci, devenim la fel de deschiși și dispuși să ascultăm ”.

Pasul 1 este locul în care facem ajustarea inițială de la voință la bunăvoinţă. Durerea și suferința pe care o experimentăm atunci când totul se destramă are ca efect să ne îndoim puțin de voința noastră: „Fiecare dintre noi a avut propria sa întâlnire aproape fatală cu jonglerul voinței proprii și a suferit suficient sub greutatea sa ca să fie dispus să caute ceva mai bun ”. Oricât de ușor, începem să ne întoarcem de la ego. După ce ne-am umilit, ego-ul s-a dezumflat, devenim receptivi la mesajul AA. Devenim dispuși să ascultăm, să învățăm, să cerem ajutor, să acceptăm direcția. Pe măsură ce rebeliunea noastră dispare, devenim dispuși să admitem ceea ce mândria noastră nu ne-ar lăsa să recunoaștem niciodată: că suntem alcoolici și că viața noastră a devenit imposibil de gestionat.

Așa cum sugerează acest lucru, prin urmare, bunăvoinţa nu este un principiu exclusiv pentru pașii 6 și 8, deoarece la prima impresie am putea tinde să credem. Este esențial pentru Pasul 1 și la fel de indispensabil pentru toți ceilalți Pași. Pur și simplu, nu vom lucra niciun pas decât dacă suntem dispuși s-o facem. În acest sens, bunăvoinţa este o principiu de bază, fundamental. Scopul nostru este să creștem în ea, ca şi ăn celelalte principii. Facem asta pe măsură ce lucrăm pașii și în fiecare practicăm bunăvoinţa în modul specific pasului respectiv.

Bunăvoinţa în Pasul 2 este o problemă a credinței la cel mai elementar nivel: suntem „dispuși să credem”. Căci „Am constatat că, de îndată ce am reușit să lăsăm prejudecățile deoparte și să exprimăm bunăvoinţa de a crede într-o Putere mai mare decât noi înșine, am început să obținem rezultate”. Și aici, la fel ca la Pasul 1, forța circumstanțelor poate facilita bunăvoinţa inițială, așa cum se relatează în povestea „Prietenul nostru sudic” (Fitz M.) din „Noi agnosticii”.

Pasul 3 solicită un nivel mai mare de bunăvoinţă, deoarece implică un nivel mai mare de credință. Aici devenim dispuși să lăsăm frâiele, să coborâm de pe scaunul șoferului și să încredințăm voința și viața noastră în grija lui Dumnezeu. 

„Practicarea pasului trei este ca deschiderea unei uși care, după toate aparențele, este încă închisă și blocată. Tot ce avem nevoie este o cheie și decizia de a deschide ușa. Există o singură cheie și se numește bunăvoinţă. Odată deblocată prin bunăvoință, ușa se deschide aproape de la sine și, uitându-ne prin ea, vom vedea o cale lângă care este o inscripție. Se spune: „Aceasta este calea către o credință care funcționează”. ”

Aceeași cheie deschide ușa practicii pașilor rămași, pentru că toți sunt construiți pe bazele deciziei de predare pe care o luăm la pasul 3.

Astfel, 12&12 ne spune că „Realizarea inventarului la Pasul 4 necesită„ o mare bunăvoinţă chiar de a începe (p.47) ”. Și totuși, „Fără un efort dispus și persistent pentru a face acest lucru, poate exista puțină sobrietate sau mulțumire pentru noi (p.43)”. Dar „Odată ce avem o bunăvoinţă completă de a face inventarul și de a ne exersa să facem treaba cu atenție, o lumină minunată cade asupra acestei scene de ceață (p.49).” Iar mândria și frica care ne-au stat în cale încep să se risipească. Punerea stiloului pe hârtie „va fi prima dovadă tangibilă a bunăvoinței noastre complete de a merge mai departe (p.54)”. În ceea ce privește sexul, citim în Cartea Mare că „Orice se dovedește a fi idealul nostru, trebuie să fim dispuși să ne dezvoltăm (p.69)”. După ce ne-am finalizat inventarul, „Ne-am recunoscut greșelile cu sinceritate și am fost dispuși să corectăm aceste chestiuni (p.67).

În mod similar, suntem avertizați la Pasul 5 că este puțin probabil să rămânem sobri dacă nu admitem defectele față de o altă ființă umană, deoarece „Se pare clar că harul lui Dumnezeu nu va intra pentru a expulza obsesiile noastre distructive până când nu vom fi dispuși să încercăm acest pas." Experiența arată că „Doar discutând despre noi înșine, neascunzând nimic, doar fiind dispuși să primim sfaturi și să acceptăm direcția am putea să punem piciorul pe drumul către o gândire dreaptă, o onestitate solidă și o umilință autentică.” Este clar că „Până când nu ne aşezăm și vorbim cu voce tare despre ceea ce am ascuns atât de mult timp, bunăvoinţa noastră de a curăța casa este încă în mare parte teoretică ”.

În ceea ce privește Pasul 6, Cartea Mare începe prin a observa că „Am subliniat bunăvoinţa ca fiind indispensabilă”. Nicăieri nu este mai adevărat decât în ​​acest pas. Căci a fi „pe deplin gata” este, de fapt, a fi complet și absolut dispus să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne îndepărteze defectele noastre de caracter. Acesta este evident un ideal foarte înalt. Este cel mai înalt pe care îl vom găsi în oricare dintre Pași, deoarece, așa cum spune 12&12, se sugerează că „ar trebui să devenim cu totul dispuși să ne îndreptăm spre perfecțiune”. Idealul este prefigurat în Pasul 3, scopul fiind de a deveni persoana pe care Dumnezeu ne-a făcut să fim. „Orice persoană care are suficientă bunăvoinţă și onestitate pentru a încerca în mod repetat Pasul Șase cu privire la toate greșelile sale - fără niciun fel de rezerve - a parcurs într-adevăr un drum lung spiritual, și, prin urmare, are dreptul să fie numit un om care încearcă sincer să crească după chipul și asemănarea propriului său Creator. ” Acesta este ceva ce „ar trebui să fim dispuși să lucrăm pentru noi înșine”, lucrând Pașii. Cu toate acestea, niciunul dintre noi nu este capabil de o astfel de bunăvoinţă și, prin urmare, Cartea Mare sugerează că „Dacă totuși ne agățăm de ceva, nu vom da drumul, îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să fim dispuși”.

Cum putem ținti atât de sus? „Cum putem convoca decizia și bunăvoinţa de a scăpa de astfel de constrângeri și dorințe copleșitoare?” întreabă 12&12. Combinând bunăvoinţa cu smerenia. „Când am aruncat o privire asupra unora dintre aceste defecte, le-am discutat cu altul și am devenit dispuși să le eliminăm, gândirea noastră despre smerenie începe să aibă un sens mai larg. Pasul 7 „ne spune cu adevărat că acum ar trebui să fim dispuși să încercăm smerenia în căutarea eliminării celorlalte neajunsuri la fel cum am făcut atunci când am recunoscut că suntem neputincioși în privința alcoolului și am ajuns să credem că o Putere mai mare decât noi ne-ar putea readuce la sănătate ”. De aici umilința care marchează rugăciunea Pasului 7: „Acum sunt dispus să mă ai în întregime, cu bune și rele. ” De ce ne rugăm pentru îndepărtarea defectelor noastre de caracter? Pentru că stau în calea utilității noastre pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri. Prin urmare, nu există un perfecționism mândru și egoist pentru scopul pașilor 6 și 7. Scopul este de a face „porunca” lui Dumnezeu.

În cele din urmă, bunăvoinţa este mai degrabă să facem voia lui Dumnezeu decât a noastră. La Pasul 8 asta înseamnă că „Am devenit dispuși să reparăm greşelile” faţă de toţi oamenii cărora le-am făcut rău, după ce ne-am făcut lista și am devenit dispuși să iertăm orice prejudiciu pe care ni l-ar fi putut face. La Pasul 9 înseamnă că avem „o bunăvoinţă deplină de a remedia cât mai repede și cât mai mult posibil și că suntem dispuși să dezvăluim ce este mai rău, dacă este necesar”. Continuăm acest proces la Pasul 10, unde „Un regret sincer pentru prejudiciile făcute, o recunoaștere autentică pentru binecuvântările primite și bunăvoinţa de a încerca lucruri mai bune mâine vor fi obiectivele permanente pe care le căutăm”. La Pasul 11 ​​rugăciunea și meditația devin instrumentele principale prin care continuăm să creștem în bunăvoinţa de a cunoaște și de a face voia lui Dumnezeu pentru noi.

Ca principiu, deci, bunăvoinţa implică un proces de îndepărtare de voința proprie şi apropriere de voia lui Dumnezeu pentru noi. Acest proces se desfășoară pe măsură ce lucrăm pașii și practicăm principiile pe care le întruchipează. De aceea bunăvoinţa este atât de importantă pentru „CUM” ne recuperăm. Pe măsură ce creștem în această virtute, devenim participanți din ce în ce mai dispuși la procesul de „Ajustare a atitudinii” (AA) pe care o trezire spirituală o face posibilă în noi.

Scopul nostru final, scrie Bill W., este „bunăvoinţa deplină, în toate timpurile și locurile, de a găsi și de a face voia lui Dumnezeu”. El vede o astfel de disponibilitate ca fiind cea mai înaltă expresie a umilinței, care este la rândul său „principiul de bază al fiecăruia dintre cei Doisprezece Pași ai AA”.

Willingness

SMERENIA

„Întâi ajungem la puțină smerenie, știind că vom pierde din cauza alcoolismului dacă nu o facem. După un timp, deși s-ar putea să ne opunem oarecum, începem să practicăm smerenia pentru că acesta este lucrul corect de făcut. Apoi vine ziua când, în cele din urmă eliberați în mare măsură de încrâncenare, practicăm smerenia pentru că o dorim profund ca un mod de viață. " - Bill W.

Umilința este subiectul principal al discuției în Pasul 7 din 12&12. Acest lucru i-ar face pe unii să creadă că este singurul principiu pe care îl reprezintă Pasul 7. Apare în AA o corelare între Paşi şi câte un principiu reprezentativ, de genul:

1. Onestitate
2. Speranță
3. Acțiune
4. Curaj
5. Integritate
6. Disponibilitate
7. Umilință
8. Dragoste frățească
9. Disciplină
10. Perseverență
11. Conștientizare spirituală
12. Service 

Din această perspectivă, există 12 pași și 12 principii, fiecare pas având un singur principiu și fiecare principiu aparținând unui singur pas.

Cu toate acestea, fiecare pas reprezintă de fapt o varietate de principii spirituale. Unele sunt practicate ca activități sistematice (cum ar fi rugăciunea și meditația), iar altele ca trăsături personale de caracter (cum ar fi onestitatea și recunoștința). Mai mult decât atât, unele principii sunt practicate în mai multe Paşi, deși în moduri diferite în funcție de pasul particular.

Astfel, în timp ce umilința ocupă un loc central în Pasul 7, nu este exclusiv acelui Pas. Dintre toate principiile care reprezintă trăsături personale de caracter, smerenia este singurul principiu care subliniază fiecare dintre cei 12 pași.

Pasul 7 în sine arată clar acest lucru: „Realizarea unei mai mari smerenii este principiul de bază al fiecăruia dintre cei Doisprezece Pași ai AA” (12&12, p. 70).

Umilința este un principiu atât de fundamental, încât stă la baza tuturor celor 12 tradiții. În Tradiția 12 ni se spune că „Anonimatul este fundamentul spiritual al tuturor Tradițiilor noastre” (p. 184) și, în același timp, că „anonimatul este smerenia reală în acţiune” (p.187).

De ce este umilința atât de esențială pentru Pașii de recuperare? Pentru că „fără un anumit grad de umilință, nici un alcoolic nu poate rămâne abstinent”. Mai mult, pentru că „Aproape toți AA au descoperit, de asemenea, că dacă nu dezvoltă mult mai mult din această calitate prețioasă decât ar putea fi necesară doar pentru sobrietate, nu au șanse prea mari să devină cu adevărat fericiți. Fără aceasta, ei nu pot trăi cu un scop prea util sau, în necazuri, nu pot fi capabili să activeze credința cu care ar putea face faţă oricărei situații de urgență ”(p. 70).

De ce este umilința atât de importantă pentru tradiții? Pentru că este „o calitate spirituală atotpătrunzătoare” care ne permite să țesem „o manta de protecție care acoperă întreaga noastră comunitate și sub care putem crește și lucra în unitate”. Prin urmare, „smerenia, exprimată prin anonimat, este cea mai mare protecție pe care o pot avea alcoolicii anonimi” (p. 187).

În Pași, smerenia este prezentată ca răspuns al înțelepciunii la problema neputinței: limitarea noastră, imperfecțiunea, deficiența, insuficiența, dependența, ca ființe umane în general și ca alcoolici în special. Fără smerenie suntem conduși la disperare sau la mândria supracompensatoare, ambele distructive. O practicăm prin predarea diferitelor defecte ale mândriei care ne împiedică să vedem și să acceptăm realitatea stării noastre.

Astfel, la Pasul 1 ne predăm mândria și recunoaștem că ne lipsește puterea asupra alcoolului și asupra vieții noastre pe care ne-am prefăcut că le avem. „Până să se smerească așa”, explică 12&12, „sobrietatea sa - dacă există - va fi precară. Fericire reală, nu va găsi deloc ”(pp. 21-22).

În Pasul 2 ne umilim și acceptăm că nu ne putem rezolva, deschizând calea către o credință într-o Putere care este mai mare decât noi înșine și ne poate readuce la sănătate. „Adevărata smerenie și o minte deschisă ne pot conduce la credință”, afirmă 12&12 (p. 33) pe baza experienței AA.

În Pasul 3 ajungem la o umilă recunoaștere a dependenței noastre totale de această Putere și luăm o decizie de a ne preda complet voința și viața.

În pașii 4 până la 10 realizăm această predare și creștem în umilință pe măsură ce facem un bilanț al defectelor specifice ale caracterului și emoției, le recunoaștem, devenim cu totul gata să le dăm drumul, să le cerem înlăturarea și să reparăm.

În Pasul 11 ​​ne apropiem de cea mai înaltă formă de smerenie pe măsură ce dezvoltăm „o bunăvoință deplină, în toate timpurile și locurile, de a găsi și de a face voia lui Dumnezeu.” În Pasul 12 căutăm să „mergem cu umilință sub harul lui Dumnezeu” cu fiecare pas pe care îl facem.

În Tradiții, smerenia este asociată cu problema importanței de sine: dorința noastră de a ieși în evidență, de a lua lumina reflectoarelor, de a ne ridica, de a domina, de a conduce, de a controla și, în general, de a exercita puterea ca membri ai AA , toate care împiedică practicarea principiilor spirituale în comunitate și amenință să o sfâșie.

Procesul de predare a acestei nevoi distorsionate de importanță de sine este explicat cel mai clar în Tradiția 12, care leagă smerenia de anonimat. „Anonimatul este fundamentul spiritual al tuturor tradițiilor noastre”, adăugând de data aceasta restul propoziției: „amintindu-ne să punem întotdeauna principiile înaintea personalităților” (p. 184).

Legătura dintre smerenie și lipsa unei preocupări cu importanța de sine este reafirmată atunci când citim că „Mişcaţi de spiritul anonimatului, încercăm să renunțăm la dorințele noastre naturale de distincție personală ca membri AA atât în ​​rândul colegilor alcoolici, cât și în fața publicului larg ”. Aceeași legătură este făcută în Pasul 12, unde citim că, ca urmare a trezirii noastre spirituale continue, „părţile noastre distorsionate au fost readuse la ceva asemănător cu scopul și direcția lor adevărată. Nu ne mai străduim să-i dominăm sau să-i conducem pe cei din jurul nostru pentru a câștiga importanță de sine ” (p. 124).

Am fost eliberați de mândria care este „blocul principal al progresului adevărat” (12&12, Pasul 4, p. 49). Fiind chiar în centrul Pașilor și al Tradițiilor, smerenia se află prin urmare și în centrul trezirii noastre spirituale, care este scopul lor transcendent, căci printr-o astfel de trezire suntem transformați.

Umilinţă

IERTAREA

„În condiții foarte dificile, a trebuit să iert pe alții - și pe mine însumi.” - Bill W., În viziunea lui Bill

Iertarea este antidotul resentimentului, pe care Cartea Mare îl descrie ca o problemă „infinit gravă” pentru alcoolic (p.66) și face obiectul principal al inventarului său din Pasul 4.

La Pasul 4, resentimentul se referă în primul rând la a ține o ranchiună, adică la tipul de furie mocnită care este reținută după ce a trecut evenimentul care a stârnit emoția originală. Acest tip de furie este întotdeauna defect, deoarece chiar dacă emoția inițială a fost justificată, la fel ca toate emoțiile, va trece întotdeauna. Resentimentul este un semn că ținem în mod deliberat furia și refuzăm să o lăsăm să plece.

Ca o virtute care corectează resentimentele, iertarea este chiar opusul. Este o dispoziție de a renunța la furie, de a opri reținerea rănii sau ofensei percepute împotriva persoanei și de a renunța la dorința de a reveni la ea și a o pedepsi. Ca atare, funcționează prin deprinderea predării. Întoarcem furia. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne îndepărteze.

Inventarul nostru pune bazele iertării, ajutându-ne să vedem cât de adânci suntem defectuoși și cât de mult rău am făcut. Cartea Mare ne invită să-i vedem pe cei cărora îi supărăm prin aceeași lentilă, ca fiind la fel de deficienți și într-adevăr la fel de bolnavi ca și noi. Acea auto-interpretare și acea interpretare a altora ne ajută să renunțăm la rea-voință care stă la baza resentimentului.

Astfel, Cartea Mare sugerează să-I cerem lui Dumnezeu să ne salveze de la supărare și de la dorința de a riposta, pentru că nu am trata un bolnav așa. Sugerează să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute să îi tratăm pe cei cărora îi supărăm cu aceeași bunătate, răbdare, toleranță și compasiune cu care am trata un prieten bolnav (p.67) - și, fără îndoială, am dori ca alții să ne trateze.

Implicația este că trebuie să iertăm pentru că și noi trebuie să fim iertați. Am făcut atât de mult rău altora, cât și alții ne-au făcut- nouă. Acesta este unghiul din care Cartea Mare introduce noțiunea de iertare. „Dacă ne pare rău pentru ceea ce am făcut”, ni se spune la Pasul 4, „și avem dorința sinceră de a-l lăsa pe Dumnezeu să ne ducă la lucruri mai bune, credem că vom fi iertați (p.70).

12&12 reia această dinamică în Pasul 5, unde citim că „Acest Pas vital a fost, de asemenea, mijlocul prin care am început să avem sentimentul că am putea fi iertați, indiferent de ce ne-am gândit sau am făcut (pp.57- 58). ” Am citit în continuare că „Adesea, în timp ce lucram la acest Pas împreună cu sponsorii sau consilierii noștri spirituali, ne-am simțit mai întâi cu adevărat capabili să iertăm pe ceilalți, indiferent cât de profund am simțit că ne-au greșit”. Căci „Inventarul nostru moral ne-a convins că iertarea generală era de dorit, dar numai când am abordat hotărât Pasul cinci, am știut din interior că vom fi capabili să primim iertare și să o dăm și noi” (pp.57-58 ).

La Pasul 5, admitem tot ceea ce este greșit la noi, nouă înșine, lui Dumnezeu și unei alte ființe umane. Și ce se întâmplă? O greutate mare ne cade de pe umăr. Nu ne simțim judecați de cealaltă persoană. Într-adevăr, dacă cealaltă persoană este în AA, se va identifica de fapt cu noi. Nu ne simțim condamnați de Dumnezeu. Începem să simțim că putem fi iertați. Începem să renunțăm la vina pe care am purtat-o ​​toată viața.

„Dacă cerem”, ne asigură 12&12 la Pasul 6, „Dumnezeu ne va ierta cu siguranță neglijenţele noastre (p.65)”. Sentimentul iertării deschide calea iertării altora. Acest lucru apare în Pasul 8 din 12&12, unde iertarea devine o virtute centrală. Pasul 8 este un pas preliminar și pregătitor. Scopul său este de a ne pregăti să reparăm în Pasul 9, unde mergem la persoana pe care am rănit-o „într-un spirit ajutător și iertător, mărturisind sentimentele noastre de rău din trecut și exprimându-ne regretul (Cartea Mare, p.77)”. 12&12 face ecoul acestei abordări: „Vrem să ne menținem pe calea de a admite lucrurile pe care le-am făcut, iartându-ne între timp greșelile făcute nouă, reale sau fanteziste (Pasul 8, pp.81-82).”

Evident, nu putem face modificări oneste și sincere persoanelor pe care încă le supărăm. De ce? Pentru că resentimentul înseamnă că dăm încă vina pe ceilalți pentru ceea ce au făcut și ne absolvim de ceea ce am făcut. În măsura în care facem acest lucru, în aceeaşi măsură reparaţiile noastre nu vor atinge scopul. Ne vom concentra mai degrabă asupra a ceea ce este în neregulă cu ei decât a ceea ce nu este în regulă cu noi.

Mai mult, în repararea greşelilor, sperăm că persoana pe care am făcut-o să sufere ne va ierta. Vedem acest lucru în Cartea Mare, unde se spune povestea unui alcoolic căruia „I-am sugerat să-i scrie primei sale soții recunoscând greșelile sale și cerându-i iertare” (p.79).

Dar 12&12 se întreabă în mod logic: „Dacă suntem acum pe punctul de a cere iertare pentru noi înșine, de ce nu ar trebui să începem iertându-i pe ei, absolut pe toți? (Pasul 8, p.78). Aceasta este, desigur, logica Rugăciunii Domnului, pe care o recităm la sfârșitul unor întâlniri: „Iartă-ne greșelile noastre, la fel cum iertăm pe cei care greșesc nouă”.

„Dorința de a ierta” este evidențiată din nou în Pasul 10 (12&12, p.91), în timp ce Cartea Mare subliniază necesitatea de a cere iertare în Pasul 11: „După ce ne-am revizuit inventarul, cerem iertarea lui Dumnezeu și întrebăm ce măsuri corective ar trebui să fie luate (p.86). ”

Dacă furia și resentimentele sunt o problemă uriașă pentru noi alcoolicii, este logic să vedem că iertarea este un lucru foarte dificil. De aici și nevoia de ajutor spiritual. „Doamne, fă-mi un canal al păcii tale”, ne rugăm ca Sfântul Francisc la Pasul 11, „ca acolo unde este greșit, să aducem duhul iertării”, pentru că „iertând suntem iertați”.

Iertarea aduce vindecare, nouă și celor pe care i-am rănit. De aceea este o virtute.

Iertare

Recuperarea în AA

A LUCRA Programul nu înseamnă A TRĂI Programul!

Facem tot ce ne stă în putinţă pentru menţinerea abstinenţei: mergem la întâlniri, citim literatura, ne luăm un sponsor şi lucrăm Pașii. Dar nu e suficient. Păi ce să fac bă mai mult? sunt alţii care nici atât nu fac! Facem puțin în practicarea principiilor paşilor în toate domeniile vieţii noastre şi mai ales facem puţin în a trăi Paşii. 

Iar acest lucru ar trebui remediat imediat. Lucrând Paşii reuşim să scăpăm de obsesia băutului. Dar alergia fizică rămâne în noi. Şi fără o condiţie spirituală bună această alergie ne poate da bătăi de cap. Ne-am recuperat poate, dar nu ne-am vindecat. Dacă vrem să ne simţim bine în continuare avem nevoie să practicăm principiile şi să trăim Paşii în viaţa noastră de zi cu zi. 

Cu alte cuvinte ar fi bine să explorăm mai cu atenţie acea frază memorabilă care încheie Cei Doisprezece Pași: „să practicăm aceste principii în toate domeniile vieţii noastre”.

Aceste cuvinte sunt cruciale. Marchează calea care duce dincolo de a nu bea spre atingerea celor trei obiective cheie ale recuperării în AA. Acestea sunt:

- creșterea spirituală, 

- dezvoltarea caracterului și 

- sobrietatea emoțională. 

Acestea ne vor aduce libertatea și bucuria de a trăi pe care ni le promite programul.

PS

Pentru început ne străduim să găsim răspunsuri pentru noi la câteva întrebări:

- Exact ce principii ne îndeamnă Pașii să practicăm?

- Ce principii practicăm atunci când lucrăm un anumit Pas?

- În orice situație din viața noastră de zi cu zi, cât de ușor distingem principiile implicate și cât de bine le trăim?

Trezirea spirituala

Alcoolicii Anonimi s-a întemeiat pe ideea că există un anumit tip de alcoolic a cărui singură speranță de recuperare a fost o trezire spirituală. Povestea din spatele acestui lucru este relatată în Cartea Mare (pp. 26-29), Alcoolicii anonimi ajung la maturitate (pp. 58 - 71), Dă-l mai departe (pp. 111-125) și Limbajul inimii (pp. 274 - 286).

Începe cu Rowland H., „un anumit om de afaceri american” care, așa cum o spune Cartea Mare, avea totul. Numai că nu se putea opri din băut. Și nu era nimeni care să-l poată ajuta. După ani de tratament, cei mai buni medici și psihiatri dăduseră greș. Disperat, Rowland a călătorit în străinătate și a intrat în grija psihiatrului Carl Jung. Degeaba. Recunoscându-și propriul eșec de a-l ajuta, medicul elvețian l-a informat pe Rowland că nu a văzut niciodată un caz ca al său.

Uimit, Rowland a întrebat dacă nu există excepții. Da, a răspuns Jung. Din când în când, ici și colo, „alcoolicii au avut ceea ce se numesc experiențe spirituale vitale”. Acestea „par a fi în natura unor uriașe schimbări și rearanjări emoționale. Ideile, emoțiile și atitudinile care au fost odată forțele călăuzitoare ale vieții acestor bărbați sunt brusc aruncate într-o parte și un set complet nou de concepții și motive încep să domine. ” Acesta este exact genul de schimbare pe care tratamentul a încercat să îl aducă, a explicat Jung, „dar nu am avut niciodată succes cu un alcoolic de calibrul tău” (Big Book, p. 27).

Fiind un bun membru al bisericii, Rowland și-a exprimat sentimentul de ușurare către doctor, care a continuat să explice că „deși convingerile sale religioase erau bune, în cazul său nu au determinat experiența spirituală vitală necesară”. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi recuperat.

Rowland s-a întors acasă, s-a alăturat unei mișcări evanghelice de bază numită Oxford Group, a avut o experiență spirituală și a încetat să bea. Apoi i-a transmis acest mesaj lui Ebby T., care s-a alăturat și el grupului, a avut propria sa experiență și, de asemenea, a încetat să bea. Ebby a dus apoi mesajul către Bill W., un alt bețiv disperat care fusese declarat și el fără speranță de către psihiatrul său, dr. William D. Silkworth („The Doctor's Opinion”, Big Book, pp. Xxiii - xxiv). Bill a avut propria sa experiență spirituală și a încetat să bea. Ebby i-a dus apoi lui Bill o copie a Varietății de experiență religioasă a psihologului William James, cartea care l-ar ajuta pe Bill să înțeleagă ceea ce i se întâmplase lui și lui Ebby și Rowland. Prin conexiunea cu Oxford Group, Bill va aduce ulterior mesajul unei treziri spirituale doctorului Bob, el însuși membru al Grupului.

Acesta este, pe scurt, fundalul istoric al modului în care conceptul unei treziri spirituale a dus la întemeierea Alcoolicilor Anonimi. „Ca urmare a experienței mele spirituale”, i-a scris Bill doctorului Jung mulți ani mai târziu, „a apărut o viziune a unei societăți a alcoolicilor, fiecare identificându-se și transmitându-și experiența către următorul, în stilul de lanț. Dacă fiecare suferind avea să transmită vestea despre lipsa de speranță științifică a alcoolismului către fiecare nou prospect, ar putea fi capabil să pună pe fiecare nou venit în faţa deschiderii către o experiență spirituală transformatoare. Acest concept s-a dovedit a fi fundamentul succesului pe care l-a obținut de atunci Alcoolicii Anonimi "(Limbajul Inimii, p. 279).

„Există o soluție”, declară Cartea Mare în capitolul cu acest nume (p. 25), iar această soluție este experiența spirituală transformatoare despre care Bill îi scrie Dr.-ului Jung. Acesta este principiul fundamental și piatra de temelie a programului AA și a celor 12 pași ai săi. Admiterea noastră de neputință față de alcool este primul dintr-o serie de Pași care, după cum declară Pasul 12, duc la o astfel de experiență sau trezire: „După ce am avut o trezire spirituală ca urmare a acestor Pași. . . ” 

De ce lucrarea pașilor are ca rezultat o trezire spirituală? Datorită naturii principiilor încorporate în ele: „Cei Doisprezece Pași ai AA sunt un grup de principii, de natură spirituală, care, dacă sunt practicate ca mod de viață, pot expulza obsesia de a bea și îi pot permite celui care suferă să devină fericit și util” (12&12, p. 15). Rezultatul decurge din practică.  

Trezirea spirituală

Despre sobrietatea emotionala

Relația dintre recuperarea spirituală și sobrietatea emoțională este probabil o zonă gri pentru majoritatea dintre noi. Însăși ideea ca spiritualul să fie practicat sună ca o contradicție în termeni. Practica principiilor nu este direcționată în mod conștient către o modelare și transformare spirituală specifică a vieții noastre emoționale. . . .

Cum înțelege atunci AA emoțiile și cum se poate ca o trezire spirituală și practicarea principiilor să le modeleze și să le transforme astfel încât să putem obține sobrietate emoțională?

Scopul nostru nu este să suprimăm sau să scăpăm de emoții, ci să le „gestionăm” astfel încât să le limităm impactul negativ sau să încercăm să le transcendem într-o stare spirituală presupusă detașată, iluminată sau pură, în care să fim impermeabili. 

Dezvoltarea caracterului și sobrietatea emoțională sunt două aspecte ale aceluiași proces de recuperare. Creșterea noastră într-o direcţie afectează creșterea noastră în cealaltă. Dezvoltarea caracterului este un proces treptat de dobândire a virtuții prin practica repetată a acțiunii corecte, a intenției corecte și a emoției corecte. Nu putem avea o creștere în caracter fără să fie însoţită de o creștere a dispoziției noastre emoționale, deoarece caracterul virtuos și emoția virtuoasă se lucrează reciproc, la fel cum fac defectele de caracter și emoțiile defecte.

Trezirea noastră spirituală și creșterea caracterului care o însoțește pot fi văzute simplu, dar cu precizie ca un proces de „ajustare a atitudinii” (AA = “Attitude Adjustment.”). Începând cu cel mai elementar principiu - bunăvoinţa - și continuând cu practica treptată, dar în creștere, a celorlalte principii spirituale, aceste ajustări de atitudine se înmulțesc și se acumulează, înlocuind ideile noastre vechi și trezind în noi o viziune din ce în ce mai spirituală asupra lucrurilor. 

Acest lucru ne permite să ducem practica principiilor la noi niveluri și domenii ale vieții noastre. Pe măsură ce perseverăm în căutarea lor, în timp principiile se înrădăcinează în noi ca trăsături de caracter permanente, eliminând defectele de caracter îndelung înrădăcinate, defecte pe care le predăm acum de bunăvoie. Dezvoltăm o dispoziție obișnuită, stabilă spre bine în tot ceea ce facem.

Cu toate acestea, chiar și în timp ce facem acest lucru, majoritatea dintre noi constatăm că creșterea emoțională rămâne în urma construirii caracterului, astfel încât dispoziția noastră morală (caracterul) de a face bine este adesea limitată de incapacitatea noastră emoțională de a ne simți bine. Furia, frica, resentimentele și o varietate de alte emoții, deși sunt mai puțin dăunătoare decât atunci când am băut, continuă totuși să ne submineze și să ne saboteze efortul moral. Dispozițiile noastre morale și emoționale sunt în contradicție. Suntem încă incapabili să facem ceea ce știm acum că este corect și pe care vrem foarte mult să îl facem. Trebuie să adăugăm caracterului corect, emoții corecte. Putem face acest lucru dacă legăm caracterul și emoția de o viziune spirituală corectă şi o practică corectă a principiilor.

Despre sobrietatea emoțională- 

Principiile si practica

În 1958, Bill W. a scris un articol în AA Grapevine în care mărturisește că, la fel ca mulți alcoolici cu sobrietate lungă, bucuria de a trăi îl eludase. La fel ca ei, nu reușise să crească spiritual și emoțional și încă îi lipsea sobrietatea emoţională. Pentru Bill, acest lucru s-a exprimat cel mai dramatic în stările cronice ale unei depresii profunde care l-au tulburat în mare parte din recuperarea sa. O astfel de stare durase unsprezece ani și, la momentul scrierii articolului, el tocmai intrase recent în ceea ce se temea a fi o altă recidivă lungă.

Articolul a fost un efort de a reexamina problema sobrietății emoționale și de a găsi un răspuns pentru eșecul multor membrii vechi ca el de a o atinge. Această problemă a fost ridicată pentru prima dată odată cu publicarea cărţii 12&12 în 1953, când mulți membrii AA au obținut sobrietate de două cifre și au constatat că a nu bea doar nu era suficient. Cartea a fost scrisă cu scopul expres de a aplica cei 12 pași în celelalte domenii ale vieţii și nu doar să rămână abstinenţi.

Cartea mare (apărută anterior) s-a axat ca necesitate pe sarcina urgentă și imediată de a nu bea și de a ajuta pe alții să să se oprească (capitolul privind pasul 12 se ocupa exclusiv cu transmiterea mesajului, așa cum apare şi în titlu, „Lucrul cu alții“). Deși a implicat scopul sobrietății emoționale, nu l-a articulat și conceptul a rămas nedezvoltat.

Cu 12&12, așa cum am văzut, sobrietatea emoțională devine un obiectiv central al celui Pasului 12 și obiectivul final al tuturor Pașilor și practicarea principiilor în toate domeniile vieţii noastre calea către realizarea și transmiterea acestuia pe măsură ce o împărtășim cu alții. Dar, din experienţa noastră, obiectivul nu este neapărat central pentru toți alcoolicii și rămâne de neatins chiar și pentru mulți care l-ar avea. Există și aceia care doresc beneficiile emoționale fără munca spirituală și nu sunt dispuși să treacă prin procesul spiritual pe care îl aştern cei 12 pași. Pentru mulți dintre noi, practicarea principiilor în toate domeniile vieţii noastre rămâne calea mai puțin parcursă.

Revizuind problema în „Următoarea frontieră: sobrietatea emoțională ”, Bill încearcă să investigheze mai în profunzime problema de ce sobrietatea emoțională rămâne de neatins chiar și pentru cei dintre noi care o doresc cu adevărat și sunt dispuși să lucreze pentru ea. Dacă cei 12 pași ai noștri sunt corecți și suntem convinși de acest fapt și dacă încercăm cu seriozitate să le practicăm principiile în toate domeniile vieţii noastre, de ce nu suntem încă capabili să obținem sobrietate emoțională chiar și după mulți ani de recuperare? De ce pacea și bucuria pe care o promite programul ne scapă încă? Aceasta, spune Bill, este situația dificilă, adevărata dilemă, cu care se confruntă mulți dintre noi, în recuperarea pe termen lung . . .

Gândul la de ce nu reușise să vadă toate acestea înainte, l-a determinat pe Bill să pună întrebarea care duce la miezul problemei sobrietății emoționale. Cum, întreabă el, putem translata credința corectă, convingerea mentală sau intelectuală corectă în sentimente corecte sau rezultate emoționale sănătoase și, prin urmare, într-o viață sănătoasă și fericită? Aceasta, așa cum recunoaște Bill, este problema cu care se confruntă nu numai alcoolicul, ci și oricine este dispus să trăiască după principiile corecte. Pentru Bill, problema provine din subconștient, din care continuă să curgă vechile noastre frici și constrângeri și aspirații false. Sarcina noastră principală, spune el, devine aceea de a aduce subconștientul nostru în conformitate și armonie cu ceea ce credem, știm și vrem acum.

Deși se pare că a planificat să continue această întrebare într-o lucrare ulterioară, Bill nu a reușit niciodată să o facă. Cu toate acestea, experiența pe care o relatează în articolul din Grapevine reafirmă înțelegerea sa inițială că cheia către sobrietatea emoțională este practicarea acestor principii în toate domeniile vieţii noastre.

Întrebarea esențială pe care Bill o pune este cum să translatăm principiile corecte în emoții corecte, iar răspunsul este prin practica corectă. Problema este ceea ce înțelegem prin principii și practici corecte. Povestea sa arată că Bill a reușit la un moment dat să practice principiile rugăciunii, meditației, autoexaminării, predării și smereniei în moduri care au dus la o descoperire spirituală și emoțională. I s-au dezvăluit defecte de caracter și răspunderi emoționale pe care nu le mai văzuse niciodată. Lucrurile care rămăseseră în subconștient i-au fost aduse acum în minte conștient și el a fost capabil să acționeze asupra lor. Apoi a reușit să atingă un nou nivel de stabilitate emoțională și seninătate pe care a continuat să-l construiască oferindu-se necondiționat, practicând principiile dragostei și serviciului, așa cum a făcut Francisc.

Bill ridică întrebarea corectă și ne dă rezultatele experienței sale. Cu toate acestea, el nu extrapolează din această experiență o relatare explicită și cuprinzătoare a modului în care ar putea funcționa procesul de obținere a sobrietății emoționale. 

Este exact ceea ce am încercat să descoperim acum.

Când, printr-o acțiune corectă, credințele și convingerile corecte sunt integrate în aparatul și structura noastră emoțională, atunci trăirea lor devine naturală și nu mai este o luptă. Dispozițiile noastre morale și emoționale nu mai sunt în contradicție. Nu mai suntem împărțiți între ceea ce credem, ceea ce simțim și ceea ce facem. Văzând problema subconștientului din perspectiva unei neuroștiințe informate spiritual, am putea spune că reînnoirea minții noastre începe să efectueze o recablare a creierului nostru. Viața noastră biologică este adusă progresiv în conformitate cu viața spirituală din noi. Devenim ființe umane întregi și armonioase.

Conform înțelegerii emoțiilor pe care le cunoaştem, modul în care reacționăm emoțional la situații depinde de modul în care privim acele situații care afectează lucrurile care ne interesează cu adevărat. Dacă statutul este important pentru noi și tânjim după recunoaștere și prestigiu, acea dorință vine cu o dispoziție emoțională încorporată în ea care ne înclină către o gamă corespunzătoare de răspunsuri emoționale. Atunci când actele noastre sunt motivate de acea dorință și o îndeplinesc, putem răspunde cu, să spunem, plăcere, mândrie, „euforie” sau „grandiozitate” (cuvintele lui Bill), în funcție de intensitatea dorinței și efortului. Când nu o îndeplinesc, putem reacționa cu, să spunem, dezamăgire, frustrare sau furie. Sau, ca în cazul lui Bill, cu depresie, când „luptăm” pentru dorințele inimii noastre și pierdem. . . .

Dacă sobrietatea emoțională va deveni o realitate practică în recuperarea noastră, atunci trebuie să vedem cum o trezire spirituală continuă și practicarea principiilor care aduc această trezire pot funcționa pentru a ne modela emoțiile. Trebuie să vedem cum principiile spirituale pot fi practicate în toate domeniile vieţii noastre pentru a ne construi caracterul ca bază spirituală a emoțiilor noastre, astfel încât să devenim înclinați în mod natural spre bine și spre sănătos, moral și emoțional, în lucrurile pe care le facem și în lucrurile pe care le simțim.

Prin asimilarea și integrarea constantă a acestor obiceiuri spirituale, morale și emoționale transformatoare, o convingere mentală corectă poate fi transpusă într-un rezultat emoțional corect și, prin harul lui Dumnezeu, în obținerea sobrietății emoționale. 

Principii și                             practică

Acceptarea

Rugăciunea Seninătății, pe care AA a popularizat-o, a făcut din acceptare un cuvânt la modă în psihologie și mișcarea de auto-ajutorare. La fel ca în tot ceea ce devine popular, vom găsi o gamă largă de opinii despre ceea ce înseamnă.

Pentru noi alcoolicii, desigur, întrebarea este mai întâi de toate ce înseamnă în AA și, în special, cum se practică în timp ce lucrăm pașii. Pentru a răspunde, trebuie să ne îndreptăm în mod evident către acești pași, așa cum sunt explicați în cele două texte de bază ale noastre, Cartea Mare și 12&12. Ce spun aceste cărți că trebuie să acceptăm, de ce și ce lucruri facem sau nu de fapt?

Să începem cu Pasul 1. Știm că Pasul spune că trebuie să recunoaștem că suntem neputincioși în ceea ce privește alcoolul, dacă dorim să intrăm în abstinenţă. Dar putem recunoaște (admite), dar nu și accepta, caz în care vom găsi mai devreme sau mai târziu un motiv pentru a bea din nou. Astfel, Pasul specifică că trebuie, de asemenea, să acceptăm neputința noastră, pe care o numește „realitatea” despre noi. citim că puţin bine se va întâmpla dacă ne alăturăm AA, dacă nu am acceptat mai întâi această „slăbiciune devastatoare” și toate „consecințele” acesteia. Legând acceptarea de smerenie, se adaugă că, până nu ne smerim suficient de mult, abstinenţa noastră va fi „precară”. Nu vom găsi deloc „fericire reală” (12&12, p.21).

La Pasul 2, acceptăm „ajutor spiritual” (Cartea Mare, p.25), acceptăm un „remediu spiritual” pentru problema noastră (Cartea Mare, p.39). Ca urmare a acceptării acestui tip de ajutor, ajungem treptat să credem că o Putere mai mare decât noi înșine ne poate readuce la sănătate. Dacă nu acceptăm un astfel de ajutor, dacă îl respingem, de unde va veni ajutorul? Nu am încercat noi orice altceva? Nu ne-a eșuat totul?

La Pasul 3, acceptăm neputința noastră dincolo de alcool, „dependența” noastră în atâtea alte domenii ale vieții noastre (12&12, p.36) și dependența noastră ultimă de Dumnezeu. În calitate de rebeli și hiper-individualiști, majoritatea alcoolicilor nu-și pot împiedica ideea că nu trebuie să depindă de nimeni. Ne deranjează ideea că trebuie să ne sprijinim pe o Putere mai mare decât noi înșine, crezând că ne face să arătăm slabi sau lași (Big Book, pp. 45-46). Acceptarea dependenței noastre de o Putere Superioară și predarea iluziei autosuficienței și a încrederii în sine este ceea ce ne permite să ne predăm voința și viața în grija lui Dumnezeu.

La Pasul 4, pe măsură ce facem un inventar moral amănunţit și fără teamă nouă înșine, descoperim că suntem ființe umane cu mari defecte și că ne-am provocat multe daune nouă și celorlalți oameni. Nici asta nu ne place. Dar trebuie să-l acceptăm. Trebuie să ne acceptăm pe noi înșine și să ne împăcăm cu trecutul nostru. Aceasta include atât lucrurile pentru care am fost responsabili, cât și acele circumstanțe sau „condiții” care poate nu au fost create de noi, dar asupra cărora nu am avut niciun control (12&12, p.52). Incapacitatea de a accepta aceste fapte despre noi înșine și viețile noastre nu poate decât să ne ducă să le negăm și astfel să ne înșelăm pe noi înșine și să continuăm să fim și să facem ceea ce am fost și am făcut dintotdeauna.

La Pasul 5, pe măsură ce admitem natura exactă a greșelilor noastre, acceptăm îndrumare și „ghidarea” (12&12, p.59), lui Dumnezeu și de la o altă ființă umană. Și aici ne acceptăm dependența, deoarece fără o astfel de îndrumare și direcție pur și simplu nu putem înțelege cine suntem, ce am făcut și cum ne putem schimba.

La Pasul 6, ajungem treptat să acceptăm „întreaga implicație” (12&12, p.68) a ceea ce înseamnă a deveni complet gata să renunțăm la defectele noastre de caracter: că ne străduim, nu pentru un „obiectiv personal”, ci pentru „ obiectivul perfect ” care este al lui Dumnezeu.

În Pasul 8, acceptăm faptul că, dacă vom cere iertare celor pe care i-am rănit, trebuie să iertăm pe cei care ne-au făcut rău, chiar și pe cei care ne-au cauzat nouă sau celor dragi nouă cel mai grav rău și altfel aparent de neiertat . Căci nu ne vom vindeca niciodată dacă nu iertăm. În schimb, vom continua să ne îndreptăm mânia și resentimentele nerezolvate către ceilalți, chiar și către cei care nu ne-au rănit niciodată.

La Pasul 9, acceptăm limitările a ceea ce putem face cu privire la răul pe care l-am făcut în trecut; acceptăm realitatea că există răni care nu pot fi vindecate și relații care nu pot fi reparate, că amendamentele noastre pot fi respinse și că, deși Dumnezeu ne va ierta, alții nu.

La Pasul 10, acceptăm faptul, probabil, neliniștitor și nedorit că recuperarea este o întreprindere pe tot parcursul vieții și că trebuie să continuăm să ne inventariem. În timp ce facem acest lucru, vom repeta o mare parte din procesul de acceptare a Pașilor anteriori, pe măsură ce admitem și reparăm orice nouă acțiune greșită.

În Pasul 12, extindem practica acceptării în toate domeniile vieţii noastre, astfel încât în ​​timp să ajungem să acceptăm eșecul fără disperare, succesul fără mândrie, toate bucuriile vieții cu recunoștință și toate încercările și necazurile sale cu curaj și seninătate.

Această prezentare rapidă a modului în care acceptarea se practică prin intermediul Pașilor sugerează o serie de moduri în care o putem conceptualiza în mod corespunzător. În primul rând, și contrar modului în care este văzut în altă parte, acceptarea nu este o „tehnică” sau o „strategie”. Este un principiu. Este de fapt unul dintre principiile care sunt încorporate în Pași. În al doilea rând, se practică prin deprinderile care sunt, de asemenea, încorporate în acești pași: de exemplu, predarea în Pasul 3, autoexaminarea în 4, mărturisirea în 5 și reparaţiile în 9. În al treilea rând, la fel ca aceste deprinderi, acceptarea este în mod specific un principiu spiritual . Acest aspect este cel mai evident în Pasul 3, care introduce Rugăciunea Serenității, o rugăciune care se învârte în întregime în jurul lui Dumnezeu și care face din rugăciune o deprindere cheie în practica acceptării.

Acceptare