<< Din codependență nu te poți vindeca, am aflat eu aproape imediat ce am înțeles că sunt codependentă. Mi-am spus că sigur trebuie să fie o greșeală. Cu siguranță, dacă nu există vreo pastilă, vreo incantație magică, vreun psiholog bine plătit trebuie să existe un ALTCEVA care să te facă bine, că nu poți trăi toată viața cu un blestem care s-a prins de tine în primii ani de viață.
Nu?
Nu-i așa?
Încep să înțeleg de ce nu este așa. Am 31 de ani și deja 8 ani de recuperare, 8 ani în care am mers ori la psiholog, ori la grupurile de suport, ori am citit cărți de specialitate. M-am simțit mai bine și, pentru o perioadă, am crezut că voi fi bine permanent. Cred că mai degrabă mă izolam de situații în care să mă simt rău. Dar astea nu se cheamă viață, se cheamă peșteră.
Ce am aflat după perioade de bine relativ este că uneori am căzut înapoi în fosta mea piele de codependentă fără zgomot prea mare. N-am făcut BUF! Nu m-a durut în mod deosebit, cât să mă dezmeticesc repede. Am căzut uneori atât de lin încât nu mi-am dat seama decât prea târziu, când eram deja prinsă în mocirla propriilor mele reacții de codependentă.
Începusem să îmi neglijez grupurile de sprijin (două). Despre codependență mai citeam doar când îmi cădea câte ceva în mână, întâmplător. Dacă mergeam la grup, îi priveam pe bobocii codependenți cu un fel de condescendență, așa, și cu bucuria că li se întâmplă lor, și nu mie.
Am greșit.
Din codependență nu mă pot vindeca.
Să nu fiu codependentă nu va fi niciodată ceva lipsit de efort. Să nu fiu codependentă înseamnă să urc pe o pantă alunecoasă, pas cu pas, în fiecare zi. Când mă opresc, nu staționez, ci încep să alunec în jos. Și singurul fel de a nu se întâmpla asta, este să mă comport așa cum îmi cere programul:
– Să citesc
– Să lucrez pașii
– Să fiu atentă la ceea ce îmi spun eu mie
– Să meditez
– Să îmi accept neputința
– Să mă predau.
Nu o dată și gata.
Zi de zi, în fiecare zi, așa cum codependentă sunt în fiecare zi. >>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu